SECŢIUNEA I: SISTEMUL TEHNOLOGIC

- Sistemul Compas -

p. 11

Nevoia de reformare a tehnicilor de studiu nu îşi are originea în vreun orgoliu – prea scump plătit pentru a fi meritat – ci în nemulţumirea faţă de limbajul descriptiv al ceramicii, subiectiv şi inexact, chestiune care face deja materia unui studiu referitor la evul mediu timpuriu[1]. Dacă în anii ‘80 s-ar fi putut crede că o discuţie terminologică poate fi lămuritoare, acum este tot mai evident că limbajul discursiv nu poate fi amendat în afara unei baze obiective a descrierii[2], şi, chiar dacă acest lucru ar fi posibil, câştigurile ar fi minime, mai mult pe tărâmul eleganţei academice decât pe cel al cunoaşterii pozitive.

Preocupări de acest gen există, în special în ţările anglo-saxone, încă de la începutul perioadei post-belice, şi sunt concretizate într-un volum covârşitor de publicaţii[3]. Nu este vorba însă de vreo modă occidentală, fiindcă din anii ‘70 cercetătorii sovietici au pornit pe aceeaşi cale[4] (chiar dacă nu par să fi ajuns prea departe), urmaţi de arheologi din alte ţări central-europene, chiar şi după căderea Zidului[5]. Nu vom discuta aici slaba apetenţă a specialiştilor români pentru experimente; să spunem doar că izolarea din anii ‘80 a avut consecinţe şi în perioada următoare. Dotarea materială precară a contribuit şi ea la această stare de lucruri, metodele moderne fiind de neconceput în absenţa unui calculator.

“Sistemul Compas”, produs şi publicat în mai multe secvenţe[6], este un complex de proceduri necesare măsurării vasului ceramic, stocării şi prelucrării datelor, şi are trei componente, prezentate în următoarele trei capitole:

1. Subsistemul morfologiei numerice (setul de date care se pot nota cu cifre şi care operează cu calcule matematice)

2. Studiul capacităţii vaselor (care foloseşte datele morfologiei numerice)

3. Subsistemul alfa-numeric (respectiv producerea de clasificări pentru acele fapte care nu sunt traductibile în cifre, precum elementele de fabricaţie, accidentele morfologice, morfologia buzelor, descrierea decorului)

Pentru asimilarea mai uşoară a sistemului propriu-zis, am evitat pe cât posibil inovaţiile lexicale, ceea ce nu înseamnă că terminologia folosită – uzuală – este cea mai bună posibilă.

ÎNAPOI LA SUMAR VOLUMUL I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – CAPITOLUL 1

---

[1] SÂRBU 1987, p.217-236.

[2] BALFET & 1983, care propun proporţii-cadru de genul: farfuria se defineşte ca având înălţimea între 1/10 din diametrul la gură; castronul se defineşte ca având înălţimea între 1/5 şi 1/2,5 din diametrul la gură, etc. Deşi nimic nu ne obligă să primim recomandările cercetătoarelor franceze tale-quale, ar trebui să medităm la rigoarea necesară definiţiilor. Din aceeaşi carte (p.7) aş menţiona câteva principii de alcătuire a nomenclatorului formelor, care mi-au câştigat aderenţa fără dificultate, fiindcă se aflau deja în fundaţiile "Sistemului Compas": a) se va folosi limbajul cel mai accesibil; b) se va raporta la formă, nu la funcţie (care poate fi discutabilă); c) categoriile ceramice se definesc după raporturile principalelor dimensiuni, şi, secundar, după mărime.

[3] La ORTON & 1992.

[4] RUSANOVA 1973, 1976.

[5] PARCZEWSKI 1993, FUSEK 1994 a, KOLEVA 1992.

[6] TEODOR E. 1996, 1998, 2000.